Crescut prin orfelinate și internate, Mihai din București nu a avut parte de povești cu final fericit în copilărie. A fost abandonat la naștere și a crescut într-un sistem rece, uneori dur, unde dragostea nu era decât o idee vagă. Și totuși, din cenușa acestor începuturi, Mihai a reușit ceea ce puțini îndrăznesc: să transforme rana în misiune.
„Prima mea amintire e o pătură subțire și un măr primit de la o educatoare. Eram prea mic să înțeleg ce-mi lipsește, dar simțeam golul.”
Într-o lume care părea să-l fi uitat, Mihai a ales să nu se uite pe sine. A învățat să vadă speranța în lucrurile mărunte, în bunătatea rareori oferită de necunoscuți, în fiecare carte dăruită, în fiecare gest omenesc care contrazicea realitatea brutală din jur.
„Am jurat că, dacă voi ieși din sistem cu mintea întreagă, o să întind mâna și altora. Astăzi îmi țin promisiunea.”
La 18 ani, a făcut pasul curajos către viața de adult. A urmat cursuri, a muncit, și-a căutat familia biologică. I-a găsit. Nu a fost o întâlnire ca în filme – ci una reală, plină de emoții contradictorii. Dar a fost și eliberatoare.
Apoi, în loc să caute doar succesul personal, Mihai a ales să devină un sprijin pentru alții. A fondat proiecte, a condus campanii umanitare, a ridicat oameni de pe marginea societății.
Astăzi, Mihai este Director General al DGASPC București și conduce cu o claritate rară: aceea a omului care știe exact ce înseamnă să nu ai. Fiecare caz pe care îl întâlnește, fiecare copil abandonat, fiecare mamă disperată – e o parte din el. Nu judecă. Ajută.
„Cea mai mare bucurie e un zâmbet sincer. Când vezi cum se aprinde speranța în ochii cuiva – ăla e sensul.”
Cu toate acestea, Mihai nu a uitat ce este vulnerabilitatea. Se luptă cu propriile probleme de sănătate, dar nu se plânge. În fiecare zi, își canalizează energia în fapte care contează.
Mihai a răspuns întrebărilor:
Care este următorul tău vis?
„Vreau să construiesc un centru real de sprijin – un loc unde copiii din sistem, mamele singure, tinerii abandonați sau bătrânii uitați să găsească direcție, nu doar ajutor. Nu vrem doar să dăm. Vrem să-i ridicăm.”
„Cum vrei să rămâi în amintirea oamenilor?”
„Nu ca un funcționar. Nu ca un director. Vreau să rămân ca Mihai, omul care m-a ascultat când toți ceilalți au trecut mai departe. Dacă cineva își va aminti de mine cu recunoștință, atunci știu că n-am trăit degeaba.”
Mihai, ai fost abandonat la naștere și ai crescut în orfelinate. Care este prima amintire clară din copilăria ta?
Prima amintire clară? O pătură subțire într-un pat de fier și privirea unei educatoare care mi-a dat un măr. Eram prea mic ca să înțeleg ce e lipsa unei familii, dar simțeam că lipsește ceva esențial din viața mea.
Cum ai reușit să-ți păstrezi speranța și credința într-un mediu atât de dur?
Prin mici gesturi de bunătate de la oameni necunoscuți. Un zâmbet, o vorbă caldă, o carte veche donată. Și prin credința că viața trebuie să însemne mai mult decât ceea ce am primit la început.
După 18 ani, ți-ai regăsit familia biologică. Cum a fost acea întâlnire?
Greu de descris… Un amestec de bucurie, furie, confuzie și iertare. Nu am regăsit neapărat o familie funcțională, dar am înțeles de unde vin. M-a ajutat să închid un cerc.
De unde a pornit dorința ta de a-i ajuta pe cei aflați în nevoie?
Din foamea de sprijin pe care am simțit-o ani la rând. Am jurat în sinea mea că, dacă voi ajunge vreodată pe picioarele mele, o să întind mâna spre ceilalți. Azi îmi țin promisiunea.
Cât de mult te motivează propriul trecut în munca pe care o faci astăzi?
Este combustibilul meu zilnic. Nu pot uita nici o clipă de unde am pornit. Și tocmai de aceea nu pot sta nepăsător când văd suferință – știu exact ce înseamnă.
Campaniile tale umanitare aduc zâmbete în suflete greu încercate. Ce înseamnă pentru tine un zâmbet primit în schimb?
Mai mult decât orice titlu sau funcție. Un zâmbet sincer al unui copil e ca o medalie pe care o porți în suflet. Mă face să simt că viața mea are un sens clar.
Recent ai fost numit Director General la DGASPCR. Ce responsabilitate simți pe umerii tăi odată cu această funcție?
Enormă. Pentru că știu din interior cât de mult contează deciziile luate în birouri pentru copiii din sistem. Misiunea mea este să fac lucrurile altfel: cu empatie, cu transparență, cu curaj.
Cum reușești să găsești echilibrul între problemele tale de sănătate și munca intensă de zi cu zi?
Cu greu, dar cu disciplină. Îmi ascult corpul, dar și chemarea sufletului. Știu când să trag aer adânc și când să cer ajutor. Nimeni nu e invincibil, dar toți putem fi rezilienți.
Care a fost cea mai emoționantă întâlnire sau poveste care ți-a rămas în suflet din activitatea ta umanitară?
O fetiță cu autism care nu vorbea, dar care mi-a desenat o inimă pe o coală albă după ce a primit o păpușă. N-a fost nevoie de cuvinte. A fost dragoste pură.
Ce le-ai spune copiilor sau tinerilor care trec astăzi prin aceleași greutăți prin care ai trecut și tu?
Că nu sunt definiți de ce li se întâmplă acum. Că în ei există lumină, chiar dacă nu o văd încă. Și că, da, se poate. Cu muncă, cu răbdare, cu sprijinul potrivit, se poate.
Care este următorul tău vis pentru comunitatea pe care o ajuți?
Visez la un centru de sprijin integrat, un loc real, cald și sigur, unde copiii abandonați, mamele singure, tinerii din sistem sau bătrânii uitați să găsească nu doar ajutor material, ci și încredere, consiliere, educație și direcție. Nu vreau doar să le dau ceva pentru azi, ci să-i pregătesc pentru un mâine demn.
În final, cum dorești să rămâi în amintirea celor pe care i-ai sprijinit?
Ca un om simplu, care n-a uitat de unde a plecat. Nu ca un director, nu ca un funcționar, ci ca „Mihai, care m-a ascultat când toți ceilalți au trecut mai departe”. Dacă cineva va zâmbi vreodată și va spune „mi-a schimbat viața”, atunci știu că nu am trăit degeaba.
Un destin schimbat prin voință, credință și omenie. Mihai nu e doar o poveste de succes. E dovada vie că acolo unde doare cel mai tare… se poate naște lumină.
Alte Articole
Nici un comentariu! Adaugă tu primul.